Să mâncăm...dacă avem ce

Am fost la meci (Urziceni-Liverpool) şi după ce m-am bucurat o juma de oră, m-a plouat o oră şi m-am supărat 5 minute am plecat cu amicii să bem o bere şi să mâncăm ceva. Ne-am oprit la vestitul "LA MAMA" (piaţa Alba Iulia) unde am dat fiecare comanda de bere şi ceva de mâncare. Eu mi-am luat ciorbă de burtă, după ploaie aveam chef, şi ni s-a spus că durează 20 de minute pentru nu ştiu ce comandase cineva. Am zis atunci să ne aducă la toţi odată comanda. Am dezbătut drumul până la stadion (groaznic), atmosfera (drăguţă), lumea (mai civilazată decât la meciurile Stelei), jucătorii (ai lor mai buni decât ai noştri), până când vine omu' şi aduce comenzile tuturor mai puţin a mea - Nu mai avem carne, numai zeamă! ...WTF? Dacă vreţi zeamă fără carne, ştiţi unii mai cer doar zeamă fără carne, dacă doriţi vă putem servi.

Băi nene, deci a venit să-mi spună asta după 20 de minute şi după ce tuturor le adusese comanda iar el insista să mănânc doar zeama. M-am uitat în jur să nu fiu la camera ascunsă, la boiling point ceva de genul. Nici nu ştiam cum să reacţionez. L-am rugat să nu mai insiste că e penibil şi să ia smântâna şi tacâmurile că nu am ce să mănânc cu ele (pe alea le-a adus). Am rămas că doar nu se ridicau toţi de la masă pentru un idiot şi ne simţeam şi bine, aşa că am mai luat o bere şi am mâncat o şaorma pe drumul spre casă. Bineînţeles că am plătit cu cardul şi bacşişul o să-l ia de acolo :))

E a doua oară când plec dezamăgit de la restaurantul ăsta şi culmea din locaţii diferite. Clientul nostru, stăpânul nostru este un vis în Românica noastră.

Pe voi ce vă enervează sau ce v-a enervat într-un restaurant?

PS       Pe mine m-au mai enervat cei de la Caru cu Bere că săptămâna trecută am făcut rezervare şi au ajuns câţiva prieteni înaintea mea, am fost condus la masă la etaj unde erau o parte iar peste drum altă parte. Am plecat cei puţini la cealaltă masă şi după ce s-a strâns grupul la vreo 20 de minute a venit şeful de sală că să ne mută că am facut 2 rezervări.

Marele Circ

A început circul şi nu mă refer la "Marele Circ", campionatul de Formula 1, ci la "fotbal" Liga 1. Nici nu s-a terminat prima etapă şi deja au început bălăcărelile, jignirile, suspiciunile şi, după cum zic unii, hoţiile. Nici fotbalul nu mai este ce era odată, când pasiunile erau altele, când exista iubirea pentru echipa favorită şi nu ura pentru celelalte echipe, când invidia şi gelozia au adus performanţa anilor '80 şi nu lanţurile peste picioare date ziariştilor sau cărămizile aruncate, nu "În gura presei", ci în gura jandarmilor.

De ce nu vrem să acceptăm că şi în ţările civilizate comportamentul suporterilor este "controlat" prin legi aspre care, culmea, se şi aplică. Au şi ei teribiliştii lor, au şi ei fanatici dar la ei aceştia sunt ţinuţi sub control şi pe cât posibil marginalizaţi chiar şi de societate. 

Jucăm în mocirlă pentru că oamenii care conduc fotbalul stau în limuzine, pentru că visul jucătorului român nu este să câştige cupa mondială ci cât mai mulţi bani, nerealizând că banii vor veni odată cu performanţa.

Norocul nostru este democraţia care ne permite acum televiziunea privată şi firma de cablu prin intermediul cărora putem viziona un meci din campionatul Spaniei, Angliei sau Italiei unde miza este un trofeu şi nu prima de joc, unde spectacolul are altă măsură şi fotbalul este fotbal.

Îmi aduc aminte de meciurile jucate de România la Campionatul Mondial din 1994 când mă trezea tatăl meu la 3 sau 4 dimineaţa să le vedem şi emoţiile câteodată mă copleşeau, iar jucătorii erau idoli. La meciul cu Suedia când eram conduşi cu 1-0 mă rugam să egalăm iar la sfărşit am plâns pentru că eram un copil care trăia un vis...şi faţă de cei care acum se bucură la un meci din Liga 1 sau că văd la Bucureşti o echipă mare ce ne bate de ne sună apa-n cap, am avut ocazia să fiu şi mândru că sunt român, din acest punct de vedere.

În speranţa că Urziceni este puţin din scânteia care aprinde speranţa voi fi pe Ghencea, joi, să-i încurajez şi să văd un jucător pe care îl admir Steven Gerard.

Să plângem râzând

Cine încă nu ştie că şcoala românească a luat-o razna iată încă o dovadă...
O profesoară loveşte un poliţist iar acesta ripostează. O idee la care ar trebui reflectat mai mult, şi să ne dăm seama că societatea românească este bolnavă, de la educatorul care trebuie să deschidă mintea copilului, să-l înveţe valorile morale şi să-i ofere educaţia pe care un părinte nu poate, până la poliţistul care trebuie să ne asigure securitatea, siguranţa şi protecţia. Dacă angajările nu s-ar mai face pe principiul PCR (pile, cunoştinţe şi relaţii), dacă evaluările ar fi corecte şi ar fi eliminaţi cei necalificaţi şi dacă ar exista o societate civilă solidă care să ia atitudine atunci am fi şi noi în rândul ţărilor civilizate şi nu ne-am mai "gudura" pe lângă cei mari ca o "virgină" care îşi arată curul primului venit.
Eu unul nu cred că ne vom reveni curând, pentru că nu avem cu cine.
Văzând clipul nici nu ştiu dacă e de râs sau de plâns (mesajul sigur e de plâns).

A da sau a nu da...bacşiş!?

Aseară am ieşit la o pizza şi o bere cu nişte prieteni şi pentru a ne aduce aminte de vremurile studenţiei când nu aveam de niciunele dar nu ne lipsea nimic, am zis să mergem în Regie, mai precis în Max. Atmosfera obişnuită acolo, pizza aceeaşi, lumea la fel relaxată şi plină de viaţă, semn că pentru majoritatea sesiunea s-a încheiat...
Toate bune şi frumoase până m-am dus să achit nota. M-am oferit eu să achit pentru că nu aveam bani decât pe card, aşa că m-am deplasat uşurel către casă şi m-am aşezat în spatele unui tip de vreo 40 de ani, care plătea tot cu cardul şi insista să i se încarce nota de plată cu 5 lei pentru a-i lăsa bacşiş celei (celui) care l-a servit.
Am crezut că nu înţeleg dar discuţia continua...casiera că nu poate marca 5 lei pentru bacşiş iar omul că vrea să lase şi el 5 "bănuţi". Un dialog al surzilor.
Eu nu am reuşit să înţeleg insistenţa omului pentru un bacşiş amărât care dacă l-ar fi lăsat, ar fi ajuns în contul bancar al firmei şi nu scria pe extrasul de cont - 5 lei bacşiş Gigel. Chestia asta este foarte prost înţeleasă la noi şi am ajuns să dăm bacşiş celui care ne spală maşina deşi niciodată nu şterge pragurile, celui care ne spală parbrizul la benzinărie dar nu şterge benzina care a căzut pe lângă gura rezervorului, poştaşului că aduce factura deşi e plătit să facă asta şi multe alte exemple.
În Franţa, unde am fost de cele mai multe ori, totul se plăteşte cu cardul bancar şi nimeni nu lasă bacşiş (mă refer la oamneii obişnuiţi şi în situaţii obişnuite). Facturile de curent, gaze, telefon mobil se plătesc din contul pe care l-ai declarat când ai încheiat contractul fără comisioane şi alte lucuri ascunse. Şi ca să nu mai zic că în lumea civilizată şi dacă plăteşti cash tot îţi dau restul până la ultimul cent cu toate că nu îţi iei nimic cu el.
La Praga în schimb pe unde am mâncat bacşişul era inclus în nota de plată. Scria frumos în josul chitanţei 8%  TIP.
Sunt împotriva bacşişului dat oricui, oriunde, pentru că el trebuie să fie o recunoştinţă a clientului pentru modul în care i s-a oferit un serviciu.
Las bacşiş când consider că merită iar când nu, scot frumos cardul şi plătesc. Mi se pare soluţia cea mai bună şi mai puţin ostentativă decât să plătesc cash şi să nu las nimic.

Valentine's Day

Pentru mine 14 februarie nu are nicio semnificaţie pentru că este o sărbătoare importată, comercială şi oarecum exagerată. Vă spun sincer că apreciez mult mai mult 1 Martie şi 8 Martie decât această Valentine's Day. Poate exagerez eu, sau sunt de modă veche, dar când ofer un cadou sau o floare trebuie să fie pentru ceva ce simt şi eu că trebuie, că este ziua cuiva, că sărbătoresc 10 ani de când suntem împreună, 2 luni de la primul sărut dar nu pentru că spun alţii că este ziua îndrăgostiţilor. Poate nu toţi sunt îndrăgostiţi, ce toţi sărbătorim ziua gay? Oare ei sărbătoresc Valentine's Gay? (no offense)
Nu o văd decât ca un prilej ca magazinele să vândă jucăriile de pluş rămase de anul trecut, striperii să facă şi ei câteva spectacole şi florăriile să crească preţurile pe ideea că dragostea nu are preţ. Eu zic că are şi unul foarte mare în această zi "specială".
Uite aşa Bănică a mai vândut şi el câteva cd-uri cu ocazia asta.

Am iniţiat un sondaj pentru că sunt foarte curios să aflu părerea voastră - Crezi că Valentine's Day este o sărbătoare comercială?

Casă de piatră

Sâmbătă am fost la nunta unui prieten bun, fost coleg de liceu, tocmai la Târgovişte. Spun tocmai, că deşi sunt doar vreo' sută de kilometrii, parcă au fost o mie. În fine, nu despre acest drum este vorba. Ce frumos este să vezi doi oameni în ziua în care "oficial" pleacă la drum împreună, cum îşi fac declaraţii de dragoste şi promisiuni că se vor iubi mereu. Deşi eu unul sunt convins că şi iubirea asta e trecătoare, că dragostea se transformă uşor în respect iar singurul lucru care mai poate dura şi face viaţa în cuplu mai frumoasă este pasiunea pentru celălalt. De accea poate nicio iubire nu este ca prima, pentru că ea nu s-a consumat, de aceea al o mielea sărut nu mai e la fel de plăcut ca primul pentru că ştii ce urmează. Ce bine ar fi dacă viaţa ar fi ca ziua nunţii! Dar poate pentru unii este şi aceste vorbe nu înseamnă nimic.

Există vreun secret ca viaţa în doi să fie mereu la fel de frumoasă sau căsătoria este doar o etapă înaintea copiilor iar aceştia o etapă înaintea nepoţilor şi aşa mai departe pană ştim cu toţii când?

Casă de piatră prietene, şi să te ţină cât mai mult!

PS: Să fie cum spun nu cum gândesc, nu!? :)

Ştim ce urmează

După zăpada mare vine apa mare! E Bucureştiul ăsta pregătit pentru ceva? Iar ne-a luat vremea prin surprindere or să spună unii...ridicol, spun eu. Anul ăsta cred că este primul an în care prognozele au fost precise, au preconizat şi orele când a început să ningă şi cele când a început să plouă. Dacă deştepţii care se ocupă de deszăpezire ar fi luat zăpada şi ar fi dus-o pe câmp nu ar mai fi apărut inundaţii de proporţiile astea.

Acum ştim cu toţii că doar stăm de ceva ani pe aici şi am ajuns precum câinele lui Pavlov. Ninge deci nu vom ieşi din case, plouă ieşim dar nu înaintâm, se topeşte zăpada, trec ploile şi apar gropile. 

Un prieten imi zicea că ar vrea câteodată să fie ca în Honduras...scoţi pistolul şi îi împuşti, că sunt degeaba :)

Asta să fie soluţia?

Să-i mulţumim lui D-zeu!

Am auzit pe la televizor că o primărie de sector din Bucureşti alocă 40 de milioane de euro pe lună pentru salubrizare şi deszăpezire.
Pentru ce???
Da, pentru deszăpezire! Plătim praful şi mizeria 9 luni din an, iar 3 luni plătim lopeţile din hipermarket, să ne enervăm, să stăm la semafor. Şi le plătim degeaba pentru că tot lui Dumnezeu trebuie să-i mulţumim că iese soarele şi ne strică programul de înviorare (aruncarea zăpezii cu lopata sau împinsul maşinii...altuia), că ne topeşte zăpada şi putem ieşi din casă, până la colţ, să ne luăm pâine.
Aş vrea să ştiu când va veni ziua în care să nu-i mai mulţumim Domnului pentru lucrurile astea mici ci să putem spune asta unei persoane sau instituţii.
Eu am să le mulţumesc totuşi unor personaje care devin pe zi ce trece mai importante pentru noi şi apar la televizor la programul de ştiri, de divertisment şi de sport numai în cel de desene animate, nu.
"Vă mulţumesc domnule prim-ministru că vă preocupă drumurile ţării şi că vă plimbaţi cu maşina personală fără utilaj de deszăpezire în faţă. Vă mulţumesc domnule ministru al transporturilor că vă pasă de calea ferată pe care cad copaci de a căror existenţă nu ştim până nu blochează traficul, de autostrăzile fără parapeţi pentru a putea admira peisajul. Vă mulţumesc domnule primar că pot ieşi cu maşina din spatele blocului şi pentru parcările acoperite şi, nu în ultimul rând, pentru că i-aţi ridicat maşina vecinului parcată neregulamentar pe carosabil (un măgar, că nici măcar nu a încercat să o bage sub pat sau în debara, doar vedea că nu are unde să o lase)."
Eu le-aş mai mulţumi şi altora şi în diferite alte moduri dar e posibil să apară flacăra violet şi să-mi pierd dreptul de a fi un cetăţean "mulţumit".
Am să închei cu un citat celebru şi care este, de fapt, răspunsul universal al problemelor noastre: Iarna... nu-i ca vara!
 http://www.youtube.com/watch?v=8CkJXV03Dss

PS: În urma celebrului citat a apărut prin Bucureşti şi un stencil cu omu' în cauză.

Romania...simply amazing

 

Cu toţii ştim că trebuie să ne promovăm ţara dar puţini găsim şi ce. Nu este o încercare de a denigra campania Ministerului Turismului şi nici de a arăta ceva ce noi nu ştim deja. Ideea de a posta aceste fotografii (care au fost efectuate de mine) mi-a venit după ce aseară butonam televizorul şi am văzut frântura din emisiunea Smiley Tv, de pe GSP, în care erau prezentate câteva fotografii cu mesaje diferite. Într-una din fotografii era un zid de beton pe care scria: BUN VENIT ÎN ROMÂNIA!!! FIXAŢI-VĂ CEASUL CU 50 ANI ÎN URMĂ (dacă daţi un search pe goagăl sigur o găsiţi). Cred că mesajul ăsta poate fi pus pe orice tăbliţă de intrare în ţară, în vămi şi aeroporturi şi, de ce nu, folosit ca motto al unei viitoare campanii.

De ce să nu promovăm epoca de piatră dacă asta avem (pe cea de aur am "omorât-o")? Poate aşa vom atrage mai mulţi turişti străni, care ar mai vedea cum arăta lumea înaintea digitalizării ei.

O seară magică!

Ieri prietena mea şi-a rupt mâna cu ajutorul unui lucru "neobişnuit" pentru Bucureşti, şi anume gheaţa. A ieşit de la metrou (Timpuri Noi) şi văzând că cineva în faţa ei cu greu şi-a restabilit echilibrul a vrut să ocolească acea porţiune...de ocolit a ocolit-o dar tot a căzut. A reuşit să mă sune,  am pornit maşina şi am plecat să o duc la spital, la urgenţă (pentru mine era o urgenţă). Unde , la ce spital? La Floreasca este cel mai bun spital de urgenţă (în mintea mea) aşa că am plecat acolo. Am ajuns şi ne-am lovit de primul obstacol: gardianul de la firma de pază X (X petntru că oricum nu-mi aduc aminte şi toate sunt no name-uri) care nu mă lăsa să parchez la intrare şi nici în curtea din spatele spitalului...

Dar am o urgenţă pentru că nu se mai poate mişca de durere şi mi-e greu să imi ţin eu echilibrul dar să o mai ţin şi pe ea din stradă până în spital. În fine, am forţat norocul şi cât am stat de vorbă am scos-o din maşină, am intrat şi am lăsat-o pe un scaun (lângă un boschetar care dormea). Am parcat maşina, m-am întors şi am intrat la urgenţă unde am întrebat dacă ne poate ajuta cineva. Erau la un birou 5 oameni niciun fel de agitaţie (prea mult E.R. la televizor strică) şi pe un pat unu întins, căruia îi făcea poze un poliţist criminalist (aşa scria pe spatele lui).

Le-am explicat care este urgenţa şi mi-au spus aşa:

Vă duceţi dumneavoastră şi vă înregistraţi la Registratură, primiţi o foaie si pe urmă la ortopedie.

A, zic, e ok că e cineva de gardă la ortopedie! Ne-am înregistrat şi când am ajuns nu vedeam uşa cabinetului de câtă lume era. Floreasca este ,se pare, locul de întâlnire al celor care iarna le-a pus piedică. Am stat la rând câteva minute şi nu s-a întâmplat mai nimic decât să aflu că este un singur doctor rezident la tot puhoiul de lume. Ce faci într-o astfel de situaţie? Suni un prieten...băi nu ai pe cineva să mă ajute şi pe mine că uite e lume multă, durere mare?

Păi de ce te-ai dus la Floreasca şi nu la Pantelimon că acolo au cameră de gardă la ortopedie? (tipul bucureştean, evident)

De ce? Pentru că nu ştiam.

Am mai stat ceva timp şi neînaintând nici 2 cm am plecat, direcţia Pantelimon. Am ajuns şi aici alt gardian doar că mai de treabă, era ora 23 şi parcarea liberă aşa că m-a lăsat să parchez în faţa spitalului.

Am intrat şi nu era nimeni. Am crezut că am greşit intrarea. După un colţ un tip în halat alb vorbea la telefon.

Şi a tot vorbit fără nicio jenă. M-am gândit că dacă am nimerit bine cineva trebuie să-ţi sară în ajutor, să te întrebe de sănătate, să-ţi dea un calmant...nici bună seara nici futute-n cur. M-am postat ostentativ în faţa lui ca şi cum aş fi ascultat convorbirea. S-a simţit a încheiat şi a venit să stea de vorbă cu noi. I-am explicat pe scurt, el a înţeles şi a început să o tragă de mână, de degete, de umăr până când ţipătul a fost suficient de tare ca să-şi poate da seama unde e buba. 

Au urmat apoi drumuri între camera de urgenţă şi laboratorul de radiografii, ia hârtia du hârtia, nu are ştampilă, du buletinul la camera de gardă, adu buletinul la radiografie.

Oameni buni am plecat la ora 1 de acolo. Asta înseamnă că o mână ruptă la ora 21 a fost pusă în ghips la ora 1 (la Floreasca probabil că la 1 apucam să ne vadă cineva). 4 ore lungi în care nu am simţit o clipă că reprezentăm o urgenţă sau că primim atenţia cuvenită. Şi norocul a fost că suntem în Bucureşti unde mai ai alternative, dar ce faci într-un oraş de provincie sau, mai rău, un sat unde este un singur cabinet şi doctorul de gardă este ginecolog?

Sfatul meu: înainte de a vă hotărî să vă rupeţi măna aveţi grijă unde şi când că s-ar putea să se "sudeze" osul până vă vede cineva. 

P.S. Pe holurile de la Spitalul Floreasca erau afişe cu sfaturi pentru evitarea infestării cu virusul gripal. Unul dintre sfaturi era: Evitaţi locurile aglomerate! Isn't that nice!?

Avatar

Da, am fost şi eu la Avatar! Am vrut să văd ce a declanşat isteria în lume, şi din câte am văzut în media, şi la noi. Un film cu efecte tari şi cu o poveste într-adevăr impresionantă. Aşteptam să văd motivele care mă pot determina să mă sinucid (pt. că plecasem cu o preconcepţie) însa nu le-am găsit. Este transpusă într-o lume imaginară povestea celor care suntem prea orbi să vedem pădurea de copaci şi poate prea târziu să realizăm că suntem răi unii cu ceilalţi, invidioşi şi meschini. Este o lege nescrisă ca cei mari să-i domine pe cei mici şi in nemercia lor să creadă că fac bine, că ei le pot oferi mai mult (...şi zeii au căzut din Olimp). Ca să ajungi "mare" trebuie ori să fii mai bun, ori să te ridici pe spatele altora şi asta presupune minciuna, răutate, egoism şi ipocrizie (ăştia sunt mulţi). Oamenii nu se sinucid din cauza Avatar-ului ci se sinucid datorită greutăţilor care îi apasa, a poziţiei sociale şi a neadaptării în societate. Nu toţi suntem la fel, şi eu unul nici nu mi-aş dori asta, dar câţi dintre noi trec pe stradă şi văd orfani cu copii în braţe (chiar nu trece cineva de la o autoritate specializată) ,câţi ajută un bătrân să treacă strada sau câţi nu râd când unul cade pe gheaţă şi îşi rupe mâna? Sunt mulţi cei care stau şi privesc ca la o piesă de teatru afundaţi în gândurile proprii şi puţini cei care iau atitudine, care se implică sau care încearcă măcar să schimbe ceva. Mentalul colectiv în Bucureşti a dispărut odată cu împrăştierea revoluţionarilor. A fost poate un alt miraj al Bucureştiului, şi ca orice minune nu a ţinut decât 3 zile, când toţi au luptat pentru o cauză comună...