Avatar

Da, am fost şi eu la Avatar! Am vrut să văd ce a declanşat isteria în lume, şi din câte am văzut în media, şi la noi. Un film cu efecte tari şi cu o poveste într-adevăr impresionantă. Aşteptam să văd motivele care mă pot determina să mă sinucid (pt. că plecasem cu o preconcepţie) însa nu le-am găsit. Este transpusă într-o lume imaginară povestea celor care suntem prea orbi să vedem pădurea de copaci şi poate prea târziu să realizăm că suntem răi unii cu ceilalţi, invidioşi şi meschini. Este o lege nescrisă ca cei mari să-i domine pe cei mici şi in nemercia lor să creadă că fac bine, că ei le pot oferi mai mult (...şi zeii au căzut din Olimp). Ca să ajungi "mare" trebuie ori să fii mai bun, ori să te ridici pe spatele altora şi asta presupune minciuna, răutate, egoism şi ipocrizie (ăştia sunt mulţi). Oamenii nu se sinucid din cauza Avatar-ului ci se sinucid datorită greutăţilor care îi apasa, a poziţiei sociale şi a neadaptării în societate. Nu toţi suntem la fel, şi eu unul nici nu mi-aş dori asta, dar câţi dintre noi trec pe stradă şi văd orfani cu copii în braţe (chiar nu trece cineva de la o autoritate specializată) ,câţi ajută un bătrân să treacă strada sau câţi nu râd când unul cade pe gheaţă şi îşi rupe mâna? Sunt mulţi cei care stau şi privesc ca la o piesă de teatru afundaţi în gândurile proprii şi puţini cei care iau atitudine, care se implică sau care încearcă măcar să schimbe ceva. Mentalul colectiv în Bucureşti a dispărut odată cu împrăştierea revoluţionarilor. A fost poate un alt miraj al Bucureştiului, şi ca orice minune nu a ţinut decât 3 zile, când toţi au luptat pentru o cauză comună...